Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 7

  • Просмотров 9529
  • Скачиваний 458
  • Размер файла 73
    Кб

Britanie, Finlanda (doar simbolic), statul liber irlandez, Suedia şi Elveţia. Pe scurt, liberalismul politic se afla în plină retragere în timpul Erei Catastrofei, o retragere care s-a accelerat acut după ce Adolf Hitler a devenit cancelarul Germanei în 1933. Luând lumea ca un tot întreg, probabil că au existat treizeci şi cinci sau mai multe guverne constituţionale în 1920 (în funcţie de locul în care plasăm câteva republici din America Latină). Până în 1938 existau, probabil, şaptesprezece asemenea state, în 1944, probabil, douăsprezece din totalul de şaizeci şi patru. Tendinţele mondiale păreau clare. Rusia Sovietică

(din 1922: URSS) a fost izolată şi nu a fost nici capabilă şi nici, după ascensiunea lui Stalin, dornică să extindă comunismul. Revoluţia socială sub conducerea leninistă (sau sub oricare conducere) a încetat să se răspândească după ce valul iniţial postbelic slăbise. Mişcările (marxiste) social-democrate se transformaseră în forţe susţinătoare ale statului, mai degrabă decât în forţe subversive, iar aderarea lor la democraţie a fost indubitabilă. în mişcările muncitoreşti din majoritatea ţărilor comuniştii erau în minoritate, iar acolo unde au fost puternici în

majoritatea cazurilor au fost sau urmau să fie suprimaţi. Frica de revoluţia socială şi de rolul comuniştilor în ea era destul de întemeiată, aşa cum a dovedit al doilea val al revoluţiei din timpul şi de după cel de-al doilea război mondial, dar în cei douăzeci de ani de retragere liberală nici un regim care putea fi numit liberal-democrat nu a fost ameninţat dinspre stânga*. Pericolul a venit exclusiv dinspre dreapta. Iar dreapta reprezenta nu doar o ameninţare la adresa guvernului constituţional şi reprezentativ, ci o ameninţare ideologică pentru ideea liberală ca atare, pe măsură ce devenea o mişcare potenţial mondială,

pentru care eticheta "fascism" este insuficientă şi nu absolut irelevantă. Este insuficientă din cauză că nu toate forţele care au răsturnat regimurile liberale au fost fasciste. Este relevantă deoarece fascismul, mai întâi în forma sa originară italiană, iar mai târziu în forma germană a naţional-socialismului, în anii '30 părea un val cu repercusiuni în viitor. § 2. Leagănul fascismului – Italia Regimul fascist italian (1922-1945) Prima mişcare cu adevărat fascistă a fost cea italiană, care i-a şi dat nume fenomenului, operă a unui ziarist socialist renegat, Benito Mussolini, al cărui nume mic, un tribut

preşedintelui anticlerical Benito Juarez, simboliza antipapalismul pătimaş manifestat de regiunea sa natală Romagna. Adolf Hitler însuşi a recunoscut datoria şi respectul său faţă de Mussolini, chiar şi atunci când şi Mussolini, şi Italia fascistă îşi demonstraseră în cel de-al doilea război mondial slăbiciunea şi incompetenţa. în schimb, Mussolini a preluat de la Hitler, ceva mai târziu, antisemitismul, care lipsea totalmente din mişcarea lui până în 1938 şi chiar din istoria Italiei de la unificarea ei. Totuşi, fascismul italian în sine nu a exercitat o influenţă internaţională prea mare,

chiar dacă a încercat să in­spire şi să finanţeze mişcări similare în alte ţări. El a arătat o oarecare influenţă în zone cu totul neaşteptate. La sfârşitul primului război mondial, Italia a fost nemulţumită de prevederile Tratatului de pace de la Paris; politicienii italieni speraseră că vor obţine compensaţii economice şi teritoriale care să scoată ţara din criză şi să ajute la lichidarea înapoierii economice a sudului ţării. Din 1918 în Partidul Socialist Italia, care avea strânse legături cu PC (bolşevic), frământările s-au intensificat, ducând în