Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 6

  • Просмотров 10177
  • Скачиваний 458
  • Размер файла 73
    Кб

fascismul într-o mişcare mondială, mai bine zis într-un pericol mondial. Fascismul în versiunea germană (naţionalism-socialismul) a beneficiat în aceeaşi măsură de tradiţia intelectuală germană care (spre deosebire de cea austriacă) fusese ostilă teoriilor neoclasice ale liberalismului economic, devenit ortodoxie internaţională începând cu anii '80 ai secolului trecut, şi de guvernul hotărât să scape de şomaj cu orice preţ. S-a ocupat de Marea Criză, trebuie să spunem acest lucru, rapid şi mult mai cu succes decât oricare altul (recordul fascismului italian a fost mai puţin impresionant). Oricum, acesta nu era apelul

major într-o Europă care îşi pierduse în mare măsură legăturile interne. Dar, pe măsură ce valul fascismului a crescut odată cu Marea Criză, a devenit din ce în ce mai limpede că în Era Catastrofei nu numai pacea, stabilitatea socială şi economia, ci şi instituţiile sociale, precum şi valorile intelectuale ale societăţii burgheze din secolul nouăsprezece se aflau în retragere sau declin. La acest proces trebuie să revenim acum. Nazismul este un fenomen care abia dacă poate fi supus unei analize raţionale. Sub conducerea unui lider care vorbea în tonuri apocaliptice despre puterea mondială sau despre distrugere şi a unui regim

fondat pe ideologia rasistă, una dintre cele mai avansate din punct de vedere cul­tural şi economic ţări europene a lansat o conflagraţie mondială care a generat în jur de 50 de milioane de jertfe şi a comis atrocităţi - culminând cu uciderea în masă a milioane de evrei - de natură şi la o scară care întrec imaginaţia. Pe fundalul Auschwitz, explicaţiile istoricului par realmente precare. Dintre toate cele întâmplate în Era Catastrofei, supravieţuitorii din secolul nouăsprezece au fost poate cel mai mult şocaţi de colapsul valorilor şi al instituţiilor civilizaţiei liberale al căror progres secolul lor îl simţise,

în orice caz în părţile "avansate" ale lumii. Aceste valori au exprimat o neîncredere în dictatură şi în guvernarea absolutistă, pledând pentru o angajare spre guvernarea constituţională cu şi sub guvernul ales liber şi adunările reprezentanţilor, care au garantat puterea legii, cît şi pentru un set acceptat de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, inclusiv libertatea cuvântului, a presei şi a întrunirilor. Statul şi societatea trebuie să fie informate despre valorile general-umane - prin dezbateri publice -, ale educaţiei, ştiinţei. Ignoranţa şi înapoierea acestor mase, angajamentul

lor în răsturnarea societăţii burgheze prin revoluţia socială, cît şi latenta iraţionalitate umană, atât de uşor exploatată de demagogi, au constituit într-adevăr o cauză de alarmă. Oricum, cele mai periculoase dintre aceste noi mişcări de masă democratice au fost de fapt, şi în teorie, şi în practică, la fel de angajate în valorile raţiunii, ale ştiinţei, progresului, învăţământului şi libertăţii individuale. Totuşi, regimurile electorale reprezentative au fost destul de frecvente. Cei douăzeci de ani dintre "Marşul asupra Romei" al lui Mussolini şi culmea

succesului Axei în cel de-al doilea război mondial au înregistrat o retragere accelerată şi din ce în ce mai catastrofală a instituţiilor politice liberale. În 1918-'20 adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii '20 în şase, în anii '30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterea constituţională în alte cinci în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe scurt, singurele ţări europene cu instituţii politice democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în întreaga perioadă interbelică au fost Marea