Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 5

parlamentele lor şi prin a observa că guvernarea - sau mai curând administrarea - ar putea fi dusă mai departe fără să se ţină seama de capriciile sale. Aşa cum am văzut, organisme ale unor oficiali independenţi, permanent numiţi public, deveniseră un instrument esenţial pentru guvernarea statelor moderne. O majoritate parlamentară era capitală numai acolo unde decizii de conducere majore şi controversate urmau a fi luate sau aprobate, iar organizarea şi menţinerea unui organism adecvat de susţinători era sarcina majoră a conducătorilor de guverne, de când (numai în cele două Americi) guvernul regimurilor parlamentare nu era ales direct.

în statele cu sufragiu restrâns (adică un electorat compus în special din minoritatea bogată, puternică şi influentă) acest lucru a fost făcut mai uşor de un consens comun a ceea ce constituia interesul lor colectiv ("interesul naţional"), ca să nu mai amintim de resursele de patronaj. Secolul douăzeci a multiplicat ocaziile când a devenit esenţial ca guvernele să conducă. Statul care s-a limitat la asigurarea legilor de bază pentru afaceri şi pentru societatea civilă, iar poliţia, închisorile şi forţele armate - la cele pentru menţinerea în frâu a pericolelor interne şi externe, "statul de tip paznic de noapte" al

spiritului politic a devenit tot atât de învechit ca şi "paznicii de noapte" care au inspirat metafora. A patra condiţie a fost bogăţia şi prosperitatea. Democraţiile din anii '20 s-au destrămat sub tensiunea revoluţiilor şi a contrarevoluţiilor (Ungaria, Italia, Portugalia) sau a conflictelor naţionale (Polonia, Iugoslavia); iar cele din anii '30- sub tensiunile Marii Crize. Trebuie doar să comparăm atmosfera politică a Germaniei din timpul Republicii de la Weimar şi al Austriei din anii '20 cu cea a Germaniei Federale şi a Austriei de după 1945, pentru a ne convinge de acest lucru. Chiar şi conflictele naţionale deveniseră mai rezolvabile, din moment ce

politicienii fiecărei minorităţi se puteau hrăni la cazanul comun al statului. Aşa a fost puterea Partidului Agrar din unica democraţie veritabilă a Europei de Est şi Centrale, Cehoslovacia. In anii '30, nici măcar Cehoslovacia nu mai putea ţine la un loc cehii, slovacii, germanii, maghiarii şi ucrainenii. În aceste împrejurări, democraţia a fost un mecanism pentru formalizarea împărţirilor dintre grupurile ireconciliabile. Deseori, chiar şi în cele mai bune împrejurări, democraţia nu s-a prezentat ca o bază stabilă pentru o guvernare democratică de orice fel, în special când teoria reprezentării democratice a fost aplicată

în cele mai riguroase versiuni ale reprezentării proporţionale*. Acolo unde, în vremuri de criză, nu se putea constitui o majoritate parlamentară, aşa cum s-a întâmplat în Germania (spre deosebire de Marea Britanie)**, tentaţia de a căuta în altă parte a fost copleşitoare. Chiar şi în democraţiile stabile, împărţirile politice pe care Ie implică sistemul sînt văzute de mulţi cetăţeni mai degrabă drept pierderi ale sistemului decât beneficii. Chiar retorica politicii face mai curând reclamă candidaţilor şi partidului ca reprezentanţi ai interesului naţional decât ai îngustului interes

de partid. În vremuri de criză, cheltuielile sistemului păreau enorme, iar beneficiile nesigure. În aceste împrejurări este uşor să ne dăm seama că democraţia parlamentară din statele care au urmat vechilor imperii, la fel ca şi în majoritatea ţărilor din spaţiul mediteranean şi latinoamerican, era o plantă plăpândă care creştea pe un pământ pietros. Cel mai puternic argument în favoarea sa, şi anume că aşa rea cum e, tot e mai bună decât orice sistem alternativ, este acceptat doar pe jumătate. În perioada interbelică, rareori a sunat realist şi convingător. Criza mondială a transformat