Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 4

  • Просмотров 9553
  • Скачиваний 458
  • Размер файла 73
    Кб

trebuia să se bucure de asentimentul şi legitimitatea generale. Democraţia însăşi se bazează pe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţia faptului că în democraţiile bine stabilite şi procesul în sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor - chiar şi celor în minoritate - un sentiment că procesul electoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţine dintre democraţiile interbelice erau stabile. într-adevăr, până la începutul secolului douăzeci, democraţia exista în puţine ţări - Statelor Unite, Franţa şi cam atât. într-adevăr, cel

puţin zece dintre statele Europei după primul război mondial erau fie în întregime noi, fie altfel decât în situaţia anterioară, pentru că nu au prezentat o legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi mai puţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curând, o politică de criză. A doua condiţie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al cărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială a societăţii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi cu interese potrivit

clasificării respective, în ciuda faptului că antropologii, sociologii şi toţi politicienii care desfăşurau o activitate politică recunoşteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organism viu real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale căror voturi se adăugau la majorităţile şi minorităţile aritmetice, care se traduceau în adunări alese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare. Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale, sau acolo unde era posibil să se concilieze sau să se înlăture conflictele dintre ele,

democraţia a fost viabilă. Oricum, într-o eră de revoluţie şi tensiuni sociale, lupta de clasă s-a transpus în politică mai degrabă decât pacea între clase. Intransigenţa ideologică şi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace încheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceea ce noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal al democraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusiv conform demarcaţiilor etnico-naţionale sau religioase. Căderea celor trei imperii multinaţionale, Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia, a fost înlocuită de trei state supranaţionale,

ale căror guverne erau neutre faţă de numeroasele naţionalităţi peste care guvernau, cu state într-o proporţie mai multinaţională, fiecare identificat cu una sau cel mult două sau trei dintre comunităţile etnice dintre graniţele respective. A treia condiţie a fost ca guvernele democratice să nu aibă prea mult a face cu guvernarea. Parlamentele au început să funcţioneze nu atât ca să guverneze, cît pentru a controla puterea celor care făceau acest lucru, o funcţie care este încă evidentă în relaţiile dintre Congresul Statelor Unite şi preşedinţia Statelor Unite. Erau mecanisme desemnate ca frâne şi

care au acţionat ca motoare. Adunările suverane, alese pe baza unor drepturi cetăţeneşti restrânse, dar pe cale de a se extinde, au fost, desigur, comune începând cu Era Revoluţiei, dar societatea burgheză a secolului nouăsprezece a presupus că mulţimea cetăţenilor săi şi-ar căpăta locul nu în sfera guvernării, ci în economia care se autoreglează şi în lumea asociaţiilor particulare şi neoficiale (societatea civilă)*. Ea a ocolit dificultăţile guvernelor în funcţie, prin adunările alese, în două moduri: prin a nu se aştepta prea mult să guverneze sau chiar să emită legi de la