Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 11

  • Просмотров 17135
  • Скачиваний 482
  • Размер файла 73
    Кб

primul război mondial şi-a repurtat victoriile cruciale sub forma fascismului. Deoarece mişcările extremiste ale dreptei radicale existaseră şi înainte de 1914 - naţionaliste şi xenofobe până la isterie, idealizând războiul şi violenţa, intolerante şi reduse la ascultare şi supunere prin arme, pătimaş antiliberale, antidemocratice, antiproletare, antisocialiste şi antiraţionaliste, visând la sânge şi pământ şi la o întoarcere la valorile pe care modernitatea le-a destrămat. Aveau o oarecare influenţă politică, în cadrul dreptei politice, şi în unele cercuri intelectuale, dar nu au dominat sau nu au

controlat situaţia nicăieri. Ce le-a dat o şansă după primul război mondial a fost colapsul vechilor regimuri şi, odată cu ele, al vechilor clase conducătoare şi al maşinăriei lor de putere, influenţă şi hegemonie. Acolo unde acestea au rămas în stare de bună funcţionare nu a fost nevoie de fascism. Acesta nu a făcut nici un fel de progres în Marea Britanie, în ciuda scurtei fluturări nervoase de drapel ceva mai înainte. Tradiţionala dreaptă conservatoare a continuat să deţină controlul. Nu a făcut nici un progres în Franţa, până după înfrângerea din 1940. Deşi dreapta radicală

franceză - acum Action Francaise monarhistă şi Croix de Feu a colonelului La Rocque - era destul de pregătită să-i învingă pe cei de stânga, ea nu a fost fascistă. într-adevăr, câteva elemente ale dreptei s-au alăturat Rezistenţei. Încă o dată, fascismul nu a fost considerat necesar în ţările noi independente, în care o nouă clasă conducătoare naţionalistă sau un grup de acest fel puteau prelua puterea. Aceşti bărbaţi puteau fi reacţionari şi puteau foarte bine să opteze pentru un guvern autoritar, din raţiuni care urmează a fi luate în discuţie mai jos, dar este o pură retorică

să identificăm cu fascismul orice întoarcere către dreapta antidemocratică în Europa interbelică. Condiţiile optime pentru triumful dreptei radicale au fost un stat vechi şi mecanismele sale de conducere, care nu mai puteau funcţiona; o masă de cetăţeni dezamăgiţi, dezorientaţi şi nemulţumiţi, care nu mai ştiau în ce constă loialitatea; puternicele mişcări socialiste care ameninţau sau păreau că ameninţă cu revoluţia socială, dar care, de fapt, nu erau în stare să o realizeze; o mişcare a resentimentului naţional împotriva tratatelor de pace din 1918-'20. Acestea erau condiţiile în care

elitele conducătoare neajutorate erau tentate să recurgă la ultraradicali, aşa cum au făcut liberalii italieni cu fasciştii lui Mussolini în 1920-'22 şi conservatorii germani cu socialiştii lui Hitler în 1932-'33. Acestea, în mod asemănător, erau condiţiile care au transformat mişcările dreptei radicale în forţe puternice organizate şi uneori uniforme şi paramilitare (squadriştii; trupele de şoc ale forţelor naziste) sau, aşa cum s-a întâmplat în Germania în timpul Marii Crize, în masive armate electorale. Oricum, în nici unul dintre cele două state fasciste fascismul nu a "cucerit puterea", deşi

şi în Italia, ca şi în Germania, a făcut mult caz din "cucerirea străzilor" şi din "Marşul asupra Romei". În ambele cazuri, fascismul a venit la putere prin permisiunea tacită sau chiar (ca în Italia) prin iniţiativa vechiului regim, adică într-un mod "constituţional". Noutatea fascismului a constat în aceea că, odată aflat la putere, a refuzat să joace vechile jocuri politice şi, acolo unde a putut, a preluat complet puterea. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult în Italia (1922-'28) decât în Germania (1933-'34), dar, în momentul când s-a realizat, nu au mai existat limite