Fascismul - simbolulu negru al secolului XX — страница 10

  • Просмотров 9530
  • Скачиваний 458
  • Размер файла 73
    Кб

foarte bine ţinuţi sub control înainte de 1914. În această privinţă, susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi lui Hitler. Oricum, ar fi absolut ilogic să scutim de vină barbaria prin pretenţia că a fost inspirată şi a imitat barbariile anterioare ale revoluţiei ruse, aşa cum au încercat să facă unii istorici germani în anii '80. Oricum, trebuie să aducem două amendamente la teza că biciuirea din partea dreptei a fost în special o reacţie la acţiunile stângii revoluţionare, în primul rând, se subestimează impactul primului

război mondial asupra unui strat important al soldaţilor sau al tinerilor naţionalişti, în mare măsură din clasa de mijloc şi din clasa de jos, care, după noiembrie 1918, au detestat şansa lor ratată de eroism. Puternica angajare a stângii, de la liberali, către mişcările antirăzboinice şi antimilitariste, repulsia populară uriaşă împotriva uciderilor în masă comise în primul război mondial i-au făcut pe mulţi să subestimeze apariţia unei minorităţi aparent insignifiante, dar numeroase la modul absolut, pentru care experienţa luptei, chiar şi în condiţiile anilor 1914-'18, a fost centrală şi

pentru care uniforma şi disciplina, sacrificiul şi sângele, armele şi puterea au făcut ca viaţa să merite să fie trăită. Ei nu au scris multe cărţi despre război, deşi (în special în Germania) câţiva au făcut-o. Aceşti „Rambo” ai vremii lor au fost recruţii fireşti pentru dreapta radicală. Al doilea amendament este faptul că dreapta nu s-a activizat ca răspuns la bolşevism ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor, şi în special împotriva clasei muncitoare organizate, care ameninţa ordinea existentă a societăţii sau putea fi învinuită pentru prăbuşirea acesteia. Lenin era

simbolul acestei ameninţări, mai curând decât realitatea existentă care, pentru majoritatea politicienilor, era reprezentată mi atât prin partidele socialiste muncitoreşti, ai căror lideri erau destul de moderaţi, cît prin ascensiunea puterii clasei muncitoare, prin încrederea şi radicalismul acestora, care au conferit vechilor partide muncitoreşti o nouă forţă politică şi, de fapt, le-a făcut recuzita indispensabilă a statelor liberale. Nu este întâmplător că în anii imediat postbelici cerinţa centrală a agitatorilor socialişti de la 1889, ziua de lucru de opt ore, era prezentă aproape peste tot în Europa. Era

ameninţarea implicită cu creşterea puterii forţei de muncă care a îngheţat sângele conservatorilor, mai curând decât simpla transformare a liderilor sindicatelor muncitoreşti şi a oratorilor opoziţiei în funcţionari guvernamentali, deşi aceasta era o realitate amară. Ei aparţineau prin definiţie "stângii". într-o eră de transformări sociale o linie fermă nu-i separa de bolşevici. într-adevăr, multe dintre partidele socialiste s-ar fi alăturat cu dragă inimă comuniştilor în anii de după război, dacă aceştia nu-i respingeau. Omul pe care 1-a asasinat Mussolini după

"Marşul asupra Romei" nu a fost un lider al partidului comunist, ci un socialist, Matteotti. Dreapta tradiţională ar fi putut vedea Rusia atee ca întruchipare a tot ce era rău în lume, dar revolta generalilor din 1936 nu a fost îndreptată contra comuniştilor, luând în considerare doar faptul că aceştia erau partea cea mai mică din frontul popular. A fost îndreptată împotriva unei revolte populare care, până la războiul civil, i-a favorizat pe socialişti şi pe anarhişti. Este o reducere în limitele raţionalismului, care fac din Lenin şi Stalin o scuza pentru fascism. Şi totuşi, trebuie explicat de ce dreapta de după